| << inapoi | | ||
Mihai Eminescu ("... Era un obicei inainte") «... Era un obicei inainte ca Domnul, in ajunul de a se urca pe tron, sa se inchiza in zidurile unei vechi manastiri si sa treaca, intr-o reflectie de zile intregi, in revista trecutul tarii si al stramosilor, ca, fata cu zgomotul asurzitor al actualitatii, sa-si deschiza urechea sufleteasca in liniste si in tacere legendei trecutului. Exista inca in manuscris o carte romaneasca numita "Ceasornicul Domnilor" care cuprinde in mai multe volume atit infatisari din viata trecutului cit si norme de virtute si intelepciune. Era grea in adevar sarcina unui Domn in zilele vechi, care impreuna in el adeseori toata raspunderea si toata suveranitatea nationala, si ei erau prea buni crestini si prea buni patrioti pentru ca marimea misiunii lor pe pamint sa nu le atinga sufletul intr-un chip dureros. Astazi natiunile si-au reluat suveranitatea, demosul cu clasele lui diferite, cu grupurile lui de interese determina viata publica; suveranul e mai mult un regulator al mecanismului statului, nu un suprem element de control. Demosul este insa adeseori un suveran nestatornic, inesperient, lesne crezator; preocupatiuni zilnice si absorbirea vietii lui intr-un vecinic prezent, negindirea lui nici la trecut, nici la viitor, lesniciunea de a-i distrage atentia prin serbari publice, prin intreprinderi hazardate, prin expediente factice, il fac adesea impropriu de a gindi mai adinc asupra unei cestiuni de interes public, il fac accesibil pentru fraza mare si surd pentru adevar. De aceea e bine daca ochi sobri, cari disting maretia inscenarii de insusi fondul piesei ce se joaca, (î)i atrag atentia asupra acestui din urma, pe cind simturile lui sint uimite de partea decorativa a vietii publice. Dacă dar, în ajunul frumoasei serbări de încoronare, lăsăm tonul polemic de o parte, totusi lucrurile ce ne vin în minte nu este partea decorativă cu care se încheie era de la 1859 si pînă astăzi, ci fondul acestei ere. Nu trebuie să ne scape din vedere, zice d. Aurelian în scrierea Tara noastră, că de la 1859, adecă de cînd am intrat într-o eră nouă politică si socială, cheltuielile si veniturile s-au urcat într-un mod foarte simtitor; în adevăr veniturile statului erau de 29.388.512 lei în anul 1859, iar în anul 1876 se urcaseră la 90.354.614 lei, prin urmare se întreiseră. Cheltuielile în 1859 se suiau la 29.911.844, iar în 1876 ajunseseră la suma de 110.423.904 lei, adecă se împătriseră. In acelasi interval datoria statului s-a sporit cu una sută sasezeci si sase de ori; si-n adevăr în 1859 statul datorea 2.870.117 lei iar în 1876 suma datorită se suie la 468.677.730. Astăzi datoria publică e si mai mare, cheltuielile si mai mari. Acestea au crescut în cei din urmă cinci ani cu 34 la sută. Cifrele au avantajul de a prezenta scheletul unei situatiuni. Oricît de seducătoare ar fi hainele ce se arunca asupra lui, cu oricîte vorbe mari am îmbrobodi adevărul, în fata unui schelet de cifre ni se ia albeata de pe ochi si vedem că partea decorativă ascunde foarte rău ruina societătii romîne. Dacă am considera lantul de cauze cari preced sau lucrează paralel cu acest trist rezultat final, tabloul nostru ar primi colorile triste ale descresterii populatiei din cauza mizeriei si demoralizării, ale stingerii meseriilor indigene si suplantării lor prin produse străine, a decăderii calitătilor fizice si intelectuale ale rasei romîne chiar. Pe de altă parte am trebui să arătăm cum tara noastră străveche nu mai e patrie, ci un otel mare, în care un milion de străini din cîtespatru unghiuriile lumei îsi dă rendez-vous. Iată ceea ce, în fata marelui aparat al proclamării Independentei si a tuturor succeselor formale cu care se împăunează atît de mult oamenii dirigenti, ne strîn-ge inima cu adevărată durere. Am voi în adevăr ca serbarea ce se pregăteste să trezească în inima oamenilor nostri de stat sentimentul adevărului, ca o pornire mai generoasă să pătrunză inima lor, ca să se convingă că numai partea decorativă a vietii publice nu e suficientă pentru a pune capăt suferintelor reale ale unui popor. O dorim aceasta, fără a o spera. Tonul ce-l tin foile guvernamentale, credinta oarbă căreia vor să-i dea nastere, că tara merge foarte bine în toate, ne face din contra a crede nicicînd nepăsarea pentru binele comun si pentru soarta populatiunilor producătoare a acestei tări nu a fost mai mare. Nu invidiem pe nimenea pentru succesele lui diplomatice si politice, buni-bucurosi le acordăm oamenilor de la putere închipuirea mare ce si-or fi făcut despre ei făcînd despre ei însi în asemenea zile. Crează-se mari, crează-se genii politice menite a determina sortile Europei; dar prin tămîia ce si-o aprind ei singuri, împreună cu multimea lesne crezătoare, aibă si adevărul partea lui, o parte mică, neînsemnată, nebăgată în seamă de zgomotul muzicei si de lumina făcliilor, de strigătele de bucurie, dar o parte esentială si salutară. Adesea manifestările intensive de bucurie lasă în suflete un gol neînteles, momente în care omul îsi simte izolarea si nimicnicia. In acele momente, adevărul bată cu degetul la poarta constiintelor ce au răspunderea stării de lucruri si arată-le calea adevăratei mântuiri.» (Mihai Eminescu, Timpul, 10 mai 1881; in Mihai Eminescu, Opere, vol. XII, Ed. Academiei, 1985; pg. 160-170) | ||
| << inapoi | | ||
